Monarchy/ Redox/ Shifting Sands @ Coyote Club

Deşi am spus în articolul ăsta că n-o să mai merg la niciun concert in 2011, m-am răzgândit repede

când am primit invitaţia la concertul pe care Monarchy aveau să-l ţină în Coyote Club, alături de Redox şi Shifting Sands, (cu ocazia lansării single-ului Hysteria).

Aseară, pe la 18 30, am ajuns în club, tocmai când Monarchy făceau soundcheck. Ne-am aşezat la masă, la o bere (că berea-i frate cu roacăru’, cum zicea un prieten) şi am aşteptat. A urmat soundcheckul celor de la Shifting Sands, timp în care s-a dus şi a doua sticlă de Heineken, iar apoi a început concertul celor de la Redox.

De Redox am auzit prima oară în vară, când au cântat în Underworld, tot cu Monarchy, pe 21 iulie, dar cum n-am putut să ajung la concert atunci, încă nu-i văzusem live şi deci nu-mi formasem o părere foarte precisă (deşi din înregistrări suna chiar bine).

Ei bine, mie una Redox mi-au plăcut. Mult. Se vede că sunt o trupă tânără, cu chef de cântat şi pasiune pentru asta, pentru că pe scenă se descurcă bine, şi după părerea mea ar fi putut foarte bine să cânte chiar înainte de Monarchy, pentru că stilurile lor muzicale sunt complementare şi ar fi dat o senzaţie de continuitate.

Înfiinţată în 2007, trupa a trecut prin câteva schimbări de componenţă până a ajuns la formula actuală, care merge foarte bine de altfel. Vocalul, Ionuţ Boholţeanu, venit nu demult în trupă, pare să se fi integrat perfect, vocea sa completându-se de minune cu cea a solistei (Bianca Marinescu).

După câteva urări de zile de naştere, dedicaţii (dintre care una pentru un anumit şef nu tocmai drăguţ, din ce mi-am dat seama- piesa se numea Torture), Redox au încheiat concertul în aplauzele publicului care începuse să se strângă binişor. Din ce-am auzit, trupa va concerta din nou în ianuarie, lucru pe care eu îl aştept cu nerăbdare.

După pauză, au urcat pe scenă Shifting Sands, o trupă destul de nouă din ce am înţeles (pe pagina lor de Facebook spun că s-au lansat în mai 2011). Din cauza unor probleme “administrative” mi-am petrecut majoritatea concertului lor pe afară, dând telefoane pentru a rezolva o problemă care n-ar fi trebuit să ţină de mine (pentru că, nu-i aşa, asta e ce-ţi doreşti să faci duminică seara la ora 9?), aşa că singura piesă pe care am ascultat-o cap-coadă a fost ultima, cover după Hurt de la Nine Inch Nails. Acum, nu toată lumea e Johnny Cash, să facă melodia aia să sune mai bine decât originalul, dar nu pot spune că varianta asta m-a convins în vreun fel, ba dimpotrivă. Mnoh, poate data viitoare.

Încă o pauză, şi au apărut Monarchy, care de altfel sunt foarte aproape de lansarea primului lor album, Feeding the Beast, de pe care e şi actualul single, Hysteria, melodie cu care au şi început concertul de altfel.

Pe Monarchy i-am mai văzut de 3 ori aşa că ştiam în mare la ce să mă aştept, dar parcă de fiecare dată când merg la un concert de-al lor, sunt plăcut surprinsă de încă ceva, ceea ce s-a întâmplat şi aseară. Cu un baterist nou, Hertz (Herman Heidel, fostul baterist al celor de la Magica), cei de la Monarchy au arătat încă odată că fac muzică din pasiune, şi că se simt bine pe scenă, în faţa celor veniţi să-i asculte. Hertz pare să se fi integrat fără probleme, de altfel, aducând un stil ceva mai agresiv, mai energic, ceea ce nu e în niciun caz ceva rău pentru o trupă precum Monarchy.

Trecând prin Earthquake, Feeding the Beast, Rise and Fall, balada Endless Journey (piesa mea favorită dintre ale lor, de altfel), etc, Monarchy şi-au captivat publicul piesă cu piesă, aşa că la un moment dat se umpluse sala de plete rotitoare. Ultima piesă înainte de bis, Tribute, este dedicată tuturor trupelor care i-au influenţat vreodată, lucru menţionat şi de solistul Dragoş Creţu. “Vă plac Metallica?” ne-a întrebat el. Publicul a cam ezitat, ceea ce l-a determinat să ne întrebe din nou acelaşi lucru. Reacţia a fost aceeaşi. “Nu după Lulu” îmi trece prin minte. “Iron Maiden?” Oooh, da. “Dream Theater?”.Yes please.

Aşa cum am mai spus de câteva ori, mie una Monarchy îmi plac pentru că aduc ceva nou pe scena metal din România, pentru că nu “se joacă” de-a muzica şi pentru că par hotărâţi să ajungă departe, lucru care, în mod normal, ar trebui să se întâmple fără prea multe piedici.

Eu una m-am distrat pe cinste aseară (mărturie stând faptul ca de vreo două ore mi-a rămas complet înţepenit gâtul, precum şi faptul că am răguşit de la atâta cântat), şi îmi propun să repet experienţa cu prima ocazie.

Cât despre Hysteria, pe care au cântat-o din nou la bis, e o piesă bună, în tradiţia “energy metal” pe care şi-o asumă Monarchy, şi potrivită ca prim single pentru viitorul album. Albumul, intitulat Feeding the Beast, va fi lansat, se pare, prin februarie, ceea ce va însemna, sper, un nou concert. Keep you posted. 

Setlist Redox:
Intro (Hyper)
REDOX
Thrash my soul
Hardcore
7 Minutes
Lies
Cycle
Torture

Setlist Monarchy
Hysteria
Soul Capture
Soul Insanity
Feeding the beast
Rise and Fall
Earthquake
Endless Journey
At the world`s end
Tribute
Bis: Hysteria

Best Concerts in 2011

Since I don't think I'll get to see anymore concerts this year (not really interested in anything else but Hammerfall, and I really can't go see them), I think it's safe to write this now.

10. Epica (29th of march, The Silver Church Club)

As I said before, Epica aren't on my "beloved bands" list, but I do respect them as musicians and it was a nice concert to see. Funnily enough, it was not Simone who really caught my eye, but the guys. They work very well together, as a band, and the Imperial March moment was pretty goddamn awesome in itself.

9. Sonata Arctica (13th of august, Artmania Festival day 1, Sibiu)

It was one of the bands I was really excited about in Artmania and one of the beloved bands of my adolescence. It was a very nice concert and Toni Kakko is one of the best and cutest vocalists Finland's ever offered us. It's on the 9 th place only because I could not really enjoy the concert because of an idiot who stalked me. And that chaffed my willy.

8. Monarchy (30th of september, The Silver Church Club)

As I stated before, Monarchy is one band I really trust in, since they are new and fresh in our music. And the concert in Silver Church did not disappoint. They are fun to listen to and full of energy. And I really hope they'll have a lot of success with what they're doing. Plus any band that has the Imperial March as its  concert intro is worth at least a listening ;)

7. Tim "Ripper" Owens (20th of february, Kulturhaus Club)

This was a concert I almost didn't get to, since I wasn't in a very prosperous situation at the time, but a friend gave me a ticket as a gift for the 1st of march and so I went and saw him in the end. And it's a good thing I did, since Owens is indeed one hell of a vocalist. I am somehow sorry Judas Priest kicked him out, although I do prefer Halford over him. His band isn't really perfect, but he is, and he can run through anything from Dio to Metallica with a lots of ease. I am glad I got to see him. 

6. Sabaton (2nd of july, Rock the City, day 2)

Even though I've seen Sabaton 2 times before, in Sweden, I figured what the hell and got a 3-days pass for the festival. And boy didn't I regret it for one moment. The Swedes are just as I remembered them: funny, entertaining, and very dedicate to their music. I screamed, jumped and headbanged like hell. I hope they come back soon, since they're an entertaining band that can always put a smile on my face.

5. Dark Tranquillity (19th of may, Silver Church Club)

I'd seen these Swedes before, too (2010, Artmania) and boy did I have an awesome time. So on the 19th of may, with my new good friend Kay, I went to see them again. And I did not regret one bit. Despite singing in front of a much smaller crowd than at Sibiu,  both the band and the concert-goers seemed to have the time of their lives and in the end it turned out to be an event which one shouldn't have missed. Except for some wacko who kept disturbing me and my friend (and whom the guards stopped halfway through), it was an awesome night. Also, no opening band, which more often than not is a good thing.

4. Helloween (12th of august, Artmania Festival day 1, Sibiu)

Although I regretted when Nevermore canceled their concert in Sibiu, I cannot say I was sorry that it was Helloween who took their place, since the Germans are a band that still works damn fine and Andi Deris is one hell of a vocalist, charming and talented and who easily gains the public over. It was one of my "to see" bands and my expectations were not failed. I cannot say how awesome it was. But the next day was a difficult day for my neck. 

3. Amon Amarth (19th of november, Arenele Romane)

11 days after the concert and somehow I still feel the energy and the raw power in my blood. Both me and the friend I went there with had a really good time. It was indeed something not to miss and I hope it won't take them 20 years to return. I for one will be waiting, axe in hand. 

2. Blind Guardian (1st of may, Arenele Romane)

I remember how pissed of I was when my dad didn't allow me to go and see them the first time when they came to Romania and this time around I wasn't gonna miss them. It was indeed an event an, besides offering me a great time, it was also the day when I met one of my dearest friends, Kay, and the  awesome Iulia. The Germans are indeed awesome and I must admit i shed a tear during The Bard's Song (in the forest).

1. Judas Priest (3rd of july, Rock the City, day 3).

One life, I'm gonna live it up.And so I did. Judas Priest was a band I always liked and one of the first I listened to (when my dad played Painkiller for me, as a child) and since I could not see them in 2008 (university admission exam *grumble*), I wasn't gonna miss this occasion. Together with some of my dearest friends, I went to see the Metal Gods. And gods they were indeed. This is a concert I will tell my children of with great pride.

Monarchy/ HITT @ Silver Church

Proaspat intoarsa de-acasa si-n asteptarea minunatului nou an universitar, m-am hotarat sa imi imbunatatesc cultura muzicala cu un nou concert. Ma rog, impropriu spus, pentru ca motivul principal, Monarchy, nu-mi sunt deloc straini (i-am vazut de trei ori in tot atatea luni), insa fiindca orice concert e o experienta, why the hell not.

Inconjurata de o mare de adolescenti fani ai headlinerului HITT, cu prietena de nadejde alaturi (pe care-o mai tarasem si la Artmania la Monarchy- si i-a placut!), m-am distrat cat am putut de mult la concertul romanilor. Si apropo de adolescentii mai sus mentionati, au fost o surpriza destul de placuta, avand in vedere ca s-au manifestat mult mai bine decat hoarda de Rockerus Campingofilus Mitocanus (copyright!) de la Sibiu, cu toate pretentiile lor de rockeri cu patalama si urletele de "fute-o, frate" de cate ori trecea vreo posesoare de ovare prin dreptul lor. Adica pustimea visual-keista, care nu prea stia cu ce se mananca Monarchy, a facut ca toate alea odata ce concertul a inceput. Pentru ca muzica prinde.

Pe tonuri de Imperial March (pentru ca Monarchial March n-avem :( ), cu o energie debordanta si instrumentele sunand mult mai bine ca la Sibiu, Monarchy au facut show. Cu riscul de-a parea subiectiva (da, dom'ne, imi plac!), Monarchy sunt una dintre cele mai bune trupe romanesti ale momentului si cu siguranta printre cele mai profesioniste. In cele 45 de minute alocate (nu gresesc, nu?), cei 5 au aratat (iar!) ca in Romania se poate face metal si fara copii expirate de AC/DC ("buna seara prieteni!"). Mai mult, au incantat o pustime venita sa vada un japonez blond si cam efeminat (avantaj: Monarchy- un solist charismatic, talentat, si care nu arata ca si cum inca nu s-a hotarat daca-i place Barbie sau Action Man) si care a plecat cu ceva nou de ascultat.

Sa nu fiu subiectiva, HITT nu suna rau. Nu sunt fan Visual kei si o recunosc fara probleme, asa ca m-am retras undeva mai in spate, cu o bere alaturi, si am privit spectacolul. Trecand peste miscarile de Mick-Jagger-meets-Michael-Jackson, oglinda in care se zgaia vesel si faptul ca a cam desacrat We Will Rock You, concertul a fost ok  Muzica ascultabila pe fundal, mai mult, si cam atat. Nici nu ma bag mai mult in discutie, pentru ca nu e chiar genul meu si in plus, ar fi pacat sa sterg pe jos cu ceva ok doar fiindca nu e tocmai pe gustul meu. 

All in all, concertul a fost tare fain. Monarchy promit. Iar eu promit sa vad mai multe anime-uri, dar sa nu-mi strig niciodata prietenii "Kiki-sama" (cum era strigata o pustioaica, presupun ca pe numele ei Cristina, de la concert de o alta. Chiar, cum ar suna Eufrosina-sama? sau Polixenia-sama? numa' zic.). Right. off to bed.

Rock the City 2011

Ziua 1.

Prima zi de Rock the City a marcat pentru mine o eleganta si neregretata absenta. In primul rand nu ma dau in vant dupa Prodigy atat de tare incat sa ma duc cu febra 38.5 si durere in gat. In al doilea rand aveam febra 38.5 si durere in gat. Asa ca, cu parere de rau, va anunt ca aici n-o sa gasiti cronici la Prodigy, Therapy? sau Ultra TT.

Ziua 2.

Ziua doi? Pentru mine a debutat cu Monarchy, pentru ca Voodoo nu mi-au placut destul cand am incercat sa ascult o piesa pe Youtube ca sa ma catadicsesc sa ma tarasc d-acasa cu o ora mai devreme. Nu-s stilul meu si cu asta basta.

Monarchy, desi nu-i vazusem niciodata live, ratandu-i la mustata in Wings cu Magica (*killer look to someone* ), imi placeau dinainte, mai ales ca de la mai-sus-mentionatul concert ratat am vazut un cover de-al lor cu Ana Mladinovici la Center of the Universe a celor de la Kamelot. Eu am o mare problema cu coverurile dupa Kamelot, pentru ca mi se pare ca putini pot sa se achite onorabil de sarcina lui Khan (Fabio Lione NU e unul dintre ei apropo si pentru mine Kamelot a cam murit dupa ce le-a plecat solistul), iar Dragos a reusit sa ma faca sa-mi placa vocea si implicit coverul. Nici live, Monarchy-stii nu m-au dezamagit, si desi la inceput am ramas putin wtf-ish in legatura cu faptul ca solistul- roman- vorbea publicului – roman- in engleza, am aflat apoi ca aparent inregistrarile facute la show aveau sa fie folosite in afara- succes baieti!

Boon a fost o trupa de care, trebuie sa recunosc, nu auzisem inainte sa fie anuntati la RTC si care, desi nu aduc nimic nou si suna perfect generic, sunt buni de-un moshpit live. Dar cu cine naiba sa faci moshpit cand esti inconjurat de emokizi de 17 ani care habar n-aveau ce cauta acolo?

Situatia (locativa) s-a remediat totusi pana la Sabaton, cand am reusit sa ajung in primul rand, lipita vanjos de gard- loc de unde nici ca m-am mai urnit. Tot pe la Sabaton s-a rezolvat si problema cu sunetul- relativ dureroasa inainte de asta- nu fara cateva momente complet tampite- sunetistii ii vorbeau in romana claparului suedez Daniel Myhr- care se uita la public cu o privire uimita si relativ rugatoare. Ma rog, problemele de comunicare fiind rezolvate- e grele cu engleza, neh?- Sabatonii au inceput in glorie, cu Ghost Division si un public care- emokids aside- incepea sa se dezlantuie grupa mare- lucru observat de altfel si de solistul Joakim Brodén care a inceput sa glumeasca despre cum nu vrea sa se imbete ca sa nu ajunga sa ramana in pielea goala pe scena.

Berea nu l-a bruiat, dar pantalonii – nelipsitii camo pants pe care Sabatonii ii poarta de cand au trecut de la lookul de ”noi vrem sa aratam ca Judas Priest” la cel army (care de altfel li se potriveste, zic eu, mult mai bine)- da. Pe la ultimele piese, de-atata zbucium si topaiala, suedezul a ajuns mai mult sau mai putin pantless- dar sa nu vorbim aici despre Swedish meatballs- presupunem ca alea de la IKEA sunt mai OK, oricum.

                                                                                                    

Sabaton- pe care-i vad a treia oara, dar pentru prima data pe meleaguri romanesti, n-au dezamagit nici de asta data, dupa ce, doua showuri la rand i-am vazut manifestandu-se la ei acasa, pe meleaguri suedeze, unde, cumva normal, au aparent foarte multi fani (si nu, mitul cu ”tot scandinavu’-i roacăr” nu se confirma, credeti-ma).

Cu un setlist de festival- din care au lipsit piese mai slow precum The Final Solution- dar si preferate ale publicului ca Attero Dominatus- Joakim si ai lui au reusit sa faca publicul destul de adormit pana atunci sa strige, dea din cap si sa sara – mai ales pe Primo Victoria, evident, cand pamantul se zguduia sub bocancii de rockeri tropaitori.

La sfarsit- dincolo de gluma putin rasuflata deja despre “his Metal Machine”- Joakim ne-a spus cat de incantat e de un asemenea public si ca spera sa revina cat de curand in concert. Lucru pe care eu, una il astept cu nerabdare.

(Mike and the Mechanics nu s-a vizionat/ ascultat pe motiv de “screw this, I’m going home” dupa doua piese. Si se pare ca n-am fost singura.)

Ziua 3.

In special din cauza aversiunii mele fata de Trooper am preferat sa stau acasa – acasa la niste prieteni, de altfel, us rockers flock together, asa ca am ajuns doar pe la Hatebreed. Puteam la fel de bine sa-i ratez si p-astia, de altfel. Suna la fel de generic precum alte 2000 de trupe americane de gen, dar macar am ras cu lacrimi de pseudo-pogo-ul cu aroma de aerobic de care o pusesera unii. De dat din cap, poate, iti vine, pentru ca ritmul e de asa natura incat sa-ti faca pofta de asta. Problema e tot ritmul, insa. Care a fost efectiv acelasi pentru fiecare piesa. Uneori, si nu exagerez, nu-mi dadeam seama cand se termina o piesa si incepea alta.

Dupa o pauza de ”hai, ba, sa imi iau o cola ca m-am plictisit”, au aparut Whitesnake. Whitesnake pe care de altfel abia ii asteptam si care pana la urma au ajuns dezamagirea serii pentru mine. Coverdale nu mai e nimic din ce a fost- arata rau, obosit si palid, ca si cum ar avea o masca de ceara in loc de fata, iar vocea nu-l mai prea ajuta nici ea- in vreo doua cazuri am avut impresia ca se facea niscai playback- cel putin eu asta stiam ca inseamna cand vocea se mai aude inca dar solistu a inchis deja gura- iar chitaristul si basistul bagau backing vocals la greu. Am ramas cu un gust amar si cu o teama ca si Judas Priest – despre Halford cam misuna zvonuri ca nu mai prea poate – or sa ma dezamageasca.

Ei bine, dupa o ora de asteptare – cu scena acoperita de un banner imens pe care era scris ”Epitaph” - turneul de adio al Judas care cica nu e chiar de adio- britanicii si-au facut aparitia pe scena, chiar cu vreo 20 de minute mai devreme decat era programat- solistul miscandu-se, e adevarat, relativ prudent la inceput- si cu un chitarist nou- tanar, talentat si simpatic foc- Ritchie Faulkner- inlocuindu-l pe KK Downing cel plecat complet aiurea.

Si in ciuda aspectului putin obosit de la inceput al lui Halford, atat trupa cat si publicul s-au dezlantuit in curand- si cat e de fain sa vezi oameni de 50-si de ani dand din cap alaturi de cei de 20, cantand cu spor versurile alaturi de trupa, scandand “Judas” sau “Priest” in functie de ce scanda si vecinu’ – si in unele cazuri chiar [praist] dar sa nu fim rai.

In doua ore si 20 min cat au cantat, Halford ne-a aratat ca inca mai duce destul de bine – s-a chinuit putin pe Painkiller dar Hetfield, de exemplu, se chinuie de cate ori deschide gura asa ca…, si trecand prin enspe mii de schimbari de costume- he’s the king of S&M clothes brought into metal- proiectii pe Palatul Parlamentului, inevitabilul moment cu motorul pe scena si doua coveruri- Diamonds and Rust (Joan Baez) si The Green Manalishi (Fleetwood Mac), plus un Breaking the Law cantat exclusiv de public, Judas Priest si-au confirmat inca o data titlul de Gods of Heavy Metal. Si pana la sfarsit, solistul a devenit suspect de vioi, ba chiar s-a apucat sa topaie pe scena alaturi de ceva mai tinerii lui colegi de trupa.

Unul dintre cele mai bune concerte la care am fost vreodata- showul Judas Priest mi-a dat un sentiment foarte placut si in acelasi timp putin dureros- incet- incet, cam toate trupele old school se cam duc. Inotand prin marea de rockeri care aveau ca scop final prinderea ultimului metrou de la Izvor- mission accomplished!- m-am intrebat daca o sa-i mai vad vreodata live.

Ce nu mi-a placut? Organizarea cam de-a moaca, gardienii nesimtiti pe alocuri –si cica la Prodigy a fost mare durere cu asta – si, mai ales, glumitele retardate ale roacărului mârlan de România,  indreptate mai ales catre orientarea sexuala a lui Halford, dar si catre citez “hăhă ce camasa de manelist are ala” – ala fiind David Coverdale - “băăăăăă!”

Da, ma, cretini care nu stiti sa nimeriti wc-ul, pun pariu ca pe Halford il doare fix in.. cot (avoid pun here) de retardismele voastre.

PS: Note to self: data viitoare cand tipul dragut de langa iti cere nr de telefon, da-i-l pe loc, nu planui sa faci asta dupa concert. O sa sune a ”How I almost met your father” gen.