Rock the City 2011

Ziua 1.

Prima zi de Rock the City a marcat pentru mine o eleganta si neregretata absenta. In primul rand nu ma dau in vant dupa Prodigy atat de tare incat sa ma duc cu febra 38.5 si durere in gat. In al doilea rand aveam febra 38.5 si durere in gat. Asa ca, cu parere de rau, va anunt ca aici n-o sa gasiti cronici la Prodigy, Therapy? sau Ultra TT.

Ziua 2.

Ziua doi? Pentru mine a debutat cu Monarchy, pentru ca Voodoo nu mi-au placut destul cand am incercat sa ascult o piesa pe Youtube ca sa ma catadicsesc sa ma tarasc d-acasa cu o ora mai devreme. Nu-s stilul meu si cu asta basta.

Monarchy, desi nu-i vazusem niciodata live, ratandu-i la mustata in Wings cu Magica (*killer look to someone* ), imi placeau dinainte, mai ales ca de la mai-sus-mentionatul concert ratat am vazut un cover de-al lor cu Ana Mladinovici la Center of the Universe a celor de la Kamelot. Eu am o mare problema cu coverurile dupa Kamelot, pentru ca mi se pare ca putini pot sa se achite onorabil de sarcina lui Khan (Fabio Lione NU e unul dintre ei apropo si pentru mine Kamelot a cam murit dupa ce le-a plecat solistul), iar Dragos a reusit sa ma faca sa-mi placa vocea si implicit coverul. Nici live, Monarchy-stii nu m-au dezamagit, si desi la inceput am ramas putin wtf-ish in legatura cu faptul ca solistul- roman- vorbea publicului – roman- in engleza, am aflat apoi ca aparent inregistrarile facute la show aveau sa fie folosite in afara- succes baieti!

Boon a fost o trupa de care, trebuie sa recunosc, nu auzisem inainte sa fie anuntati la RTC si care, desi nu aduc nimic nou si suna perfect generic, sunt buni de-un moshpit live. Dar cu cine naiba sa faci moshpit cand esti inconjurat de emokizi de 17 ani care habar n-aveau ce cauta acolo?

Situatia (locativa) s-a remediat totusi pana la Sabaton, cand am reusit sa ajung in primul rand, lipita vanjos de gard- loc de unde nici ca m-am mai urnit. Tot pe la Sabaton s-a rezolvat si problema cu sunetul- relativ dureroasa inainte de asta- nu fara cateva momente complet tampite- sunetistii ii vorbeau in romana claparului suedez Daniel Myhr- care se uita la public cu o privire uimita si relativ rugatoare. Ma rog, problemele de comunicare fiind rezolvate- e grele cu engleza, neh?- Sabatonii au inceput in glorie, cu Ghost Division si un public care- emokids aside- incepea sa se dezlantuie grupa mare- lucru observat de altfel si de solistul Joakim Brodén care a inceput sa glumeasca despre cum nu vrea sa se imbete ca sa nu ajunga sa ramana in pielea goala pe scena.

Berea nu l-a bruiat, dar pantalonii – nelipsitii camo pants pe care Sabatonii ii poarta de cand au trecut de la lookul de ”noi vrem sa aratam ca Judas Priest” la cel army (care de altfel li se potriveste, zic eu, mult mai bine)- da. Pe la ultimele piese, de-atata zbucium si topaiala, suedezul a ajuns mai mult sau mai putin pantless- dar sa nu vorbim aici despre Swedish meatballs- presupunem ca alea de la IKEA sunt mai OK, oricum.

                                                                                                    

Sabaton- pe care-i vad a treia oara, dar pentru prima data pe meleaguri romanesti, n-au dezamagit nici de asta data, dupa ce, doua showuri la rand i-am vazut manifestandu-se la ei acasa, pe meleaguri suedeze, unde, cumva normal, au aparent foarte multi fani (si nu, mitul cu ”tot scandinavu’-i roacăr” nu se confirma, credeti-ma).

Cu un setlist de festival- din care au lipsit piese mai slow precum The Final Solution- dar si preferate ale publicului ca Attero Dominatus- Joakim si ai lui au reusit sa faca publicul destul de adormit pana atunci sa strige, dea din cap si sa sara – mai ales pe Primo Victoria, evident, cand pamantul se zguduia sub bocancii de rockeri tropaitori.

La sfarsit- dincolo de gluma putin rasuflata deja despre “his Metal Machine”- Joakim ne-a spus cat de incantat e de un asemenea public si ca spera sa revina cat de curand in concert. Lucru pe care eu, una il astept cu nerabdare.

(Mike and the Mechanics nu s-a vizionat/ ascultat pe motiv de “screw this, I’m going home” dupa doua piese. Si se pare ca n-am fost singura.)

Ziua 3.

In special din cauza aversiunii mele fata de Trooper am preferat sa stau acasa – acasa la niste prieteni, de altfel, us rockers flock together, asa ca am ajuns doar pe la Hatebreed. Puteam la fel de bine sa-i ratez si p-astia, de altfel. Suna la fel de generic precum alte 2000 de trupe americane de gen, dar macar am ras cu lacrimi de pseudo-pogo-ul cu aroma de aerobic de care o pusesera unii. De dat din cap, poate, iti vine, pentru ca ritmul e de asa natura incat sa-ti faca pofta de asta. Problema e tot ritmul, insa. Care a fost efectiv acelasi pentru fiecare piesa. Uneori, si nu exagerez, nu-mi dadeam seama cand se termina o piesa si incepea alta.

Dupa o pauza de ”hai, ba, sa imi iau o cola ca m-am plictisit”, au aparut Whitesnake. Whitesnake pe care de altfel abia ii asteptam si care pana la urma au ajuns dezamagirea serii pentru mine. Coverdale nu mai e nimic din ce a fost- arata rau, obosit si palid, ca si cum ar avea o masca de ceara in loc de fata, iar vocea nu-l mai prea ajuta nici ea- in vreo doua cazuri am avut impresia ca se facea niscai playback- cel putin eu asta stiam ca inseamna cand vocea se mai aude inca dar solistu a inchis deja gura- iar chitaristul si basistul bagau backing vocals la greu. Am ramas cu un gust amar si cu o teama ca si Judas Priest – despre Halford cam misuna zvonuri ca nu mai prea poate – or sa ma dezamageasca.

Ei bine, dupa o ora de asteptare – cu scena acoperita de un banner imens pe care era scris ”Epitaph” - turneul de adio al Judas care cica nu e chiar de adio- britanicii si-au facut aparitia pe scena, chiar cu vreo 20 de minute mai devreme decat era programat- solistul miscandu-se, e adevarat, relativ prudent la inceput- si cu un chitarist nou- tanar, talentat si simpatic foc- Ritchie Faulkner- inlocuindu-l pe KK Downing cel plecat complet aiurea.

Si in ciuda aspectului putin obosit de la inceput al lui Halford, atat trupa cat si publicul s-au dezlantuit in curand- si cat e de fain sa vezi oameni de 50-si de ani dand din cap alaturi de cei de 20, cantand cu spor versurile alaturi de trupa, scandand “Judas” sau “Priest” in functie de ce scanda si vecinu’ – si in unele cazuri chiar [praist] dar sa nu fim rai.

In doua ore si 20 min cat au cantat, Halford ne-a aratat ca inca mai duce destul de bine – s-a chinuit putin pe Painkiller dar Hetfield, de exemplu, se chinuie de cate ori deschide gura asa ca…, si trecand prin enspe mii de schimbari de costume- he’s the king of S&M clothes brought into metal- proiectii pe Palatul Parlamentului, inevitabilul moment cu motorul pe scena si doua coveruri- Diamonds and Rust (Joan Baez) si The Green Manalishi (Fleetwood Mac), plus un Breaking the Law cantat exclusiv de public, Judas Priest si-au confirmat inca o data titlul de Gods of Heavy Metal. Si pana la sfarsit, solistul a devenit suspect de vioi, ba chiar s-a apucat sa topaie pe scena alaturi de ceva mai tinerii lui colegi de trupa.

Unul dintre cele mai bune concerte la care am fost vreodata- showul Judas Priest mi-a dat un sentiment foarte placut si in acelasi timp putin dureros- incet- incet, cam toate trupele old school se cam duc. Inotand prin marea de rockeri care aveau ca scop final prinderea ultimului metrou de la Izvor- mission accomplished!- m-am intrebat daca o sa-i mai vad vreodata live.

Ce nu mi-a placut? Organizarea cam de-a moaca, gardienii nesimtiti pe alocuri –si cica la Prodigy a fost mare durere cu asta – si, mai ales, glumitele retardate ale roacărului mârlan de România,  indreptate mai ales catre orientarea sexuala a lui Halford, dar si catre citez “hăhă ce camasa de manelist are ala” – ala fiind David Coverdale - “băăăăăă!”

Da, ma, cretini care nu stiti sa nimeriti wc-ul, pun pariu ca pe Halford il doare fix in.. cot (avoid pun here) de retardismele voastre.

PS: Note to self: data viitoare cand tipul dragut de langa iti cere nr de telefon, da-i-l pe loc, nu planui sa faci asta dupa concert. O sa sune a ”How I almost met your father” gen.