Au trecut mai bine de 16 ore de la concertul de pe Arene și ȋncă am impresia că m-a lovit un tren. Dacă după 6 ani (primul meu mare concert: Paradise Lost, 2005) și zeci de concerte ȋntre timp, aveam impresia că știu ce mă așteaptă, ei bine, m-am ȋnșelat. Foarte tare.
Organizarea a lăsat mult de dorit, din nou. Se anunțase că porțile se vor deschide la 19, dar pe la 19:30 erau ȋncă ȋnchise, așa că atunci când am ajuns ȋn cortul propriu-zis, Septic Flesh ȋncepuseră deja. Am auzit, de altfel, că unii nu i-au prins deloc. Mă rog, pentru mine n-ar fi fost cine știe ce pagubă, dar ține de principiu.
Septic Flesh promiseseră publicului roman "o adevarată slujbă satanică", ceea ce pe mine m-a lăsat rece ca principiu, dar cu atât mai mult cu cât tot ce ne-au putut oferi grecii a fost un fel de.. lasă-mă să te las. Habar n-am ce ȋnțeleg ei prin ”slujbă neagră“, nu că mi-aș fi dorit să văd pisici negre decapitate pe scenă sau așa ceva, dar tot spectacolul a fost cam pe lângă. Poate Satan stătea și el la poartă și nu l-au lăsat gardienii să intre. S-a cântat fără chef, puțin forțat, și ȋn general departe de performanța promisă. Să fi fost și faptul că sala era pe trei sferturi goală, să fi fost și sunetul destul de prost, oricum Septic Flesh n-au făcut mare brânză, ceea ce e păcat pentru o trupă de 21 de ani și pe care eu ȋi așteptam măcar curioasă dacă nu altceva. Mi-ar fi plăcut să-i văd ȋn plină glorie.
După pauza de rigoare, pe scenă au intrat As I Lay Dying. Care, am aflat eu mai târziu, se autointitulează ”A Christian Band”. Not that there’s anything wrong with that, cum ar zice Seinfeld, doar că atunci când vezi o mână de băieți cât ușa, tatuați din cap până-n picioare, care urlă cât ȋi ține (și ȋi ține…) și te instigă la pogo, Christian Band nu e primul lucru care-ți trece prin cap. Muzical vorbind, băieții sunt foarte bine pe felia lor. Plini de energie, cu chef și pasiune evidentă pentru ce fac, As I Lay Dying au fost cei care au deschis, de fapt, ostilitățile. Pe muzica lor s-a făcut pogo, crowdsurfing și s-a dat din cap grupa mare. S-a lăsat cu picioare-n cap, pumni și alte chestii d-astea complet creștinești.
Trupa s-a comportat impecabil pe scenă. Solistul Tim Lambesis (care aparent e și el parțial grec) a fost o surpriză foarte plăcută. Pe lângă calitățile vocale și cheful evident pentru ceea ce face, Lambesis e și unul dintre cei mai charismatici soliști pe care i-am văzut ȋn ultimul timp. Pe deasupra, arată de-a dreptul demențial: un munte de om, ȋnalt, lucrat și extrem de bine proporționat. O altă surpriză la fel de plăcută a fost și bateristul Jordan Mancino, foarte energic și tehnic. Amicul Bogdan spunea că ȋi amintește de Scott Columbus și sinceră să fiu, cred că are dreptate. E aceeași furie, aceeași nebunie pe care și regretatul fost baterist Manowar o avea pe scenă. AILD au ȋncheiat ȋn plină glorie și pe mine una m-au convins. Chit că nu-mi place metalcore-ul ȋn mod special, americanii merită ascultați.
Au urmat, bineȋnțeles, Amon Amarth, pe care eu una-i aștept de ani de zile și care m-au convins că s-a meritat așteptarea. Debutând cu War of the Gods, suedezii s-au dovedit a fi ȋntr-o mare formă și ȋncă de la primele melodii s-au ȋnceput mișcările ample. A fost, sinceră să fiu, prima oară ȋn viață când m-am speriat de un wall of death. Cumva, am fost la un moment dat prinsă la mijloc și m-am trezit că vin din toate părțile astfel că nu mai știam pe care parte s-o apuc.
Nu că ar mai fi contat pe la Pursuit of Vikings, probabil cea mai celebră piesă a suedezilor, când a ȋnnebunit efectiv toată sala, subsemnata included. Odin! Guide our ships, our axes, spears and swords și 1000 de oameni care au ȋnnebunit de-a dreptul. Nebunia a ținut până la sfârșit de altfel, când suedezii s-au retras de pe scenă și toată lumea a ȋnceput să urle pentru bis. Cu sunete de tunet și reflectoare fulgerând, Johan Hegg și ai lui s-au reȋntors pentru Twilight of the Thunder God și mai apoi Guardians of Asgard și cu promisiunea că nu le va mai lua 20 de ani să ajungă din nou aici. 20 de ani de carieră care, de altfel, se văd foarte clar ȋn profesionalismul cu care se comportă pe scenă. Toată trupa a fost ȋn mod clar, la nivel maxim, făcând ca așteptarea să merite.
Solistul, care ne-a vorbit puțin ȋn română (și n-a dat-o pe chestii cu spațiul carpato-danubiano-pontic), părea realmente ȋncântat de ce se ȋntâmpla ȋn public. Și nu e de ici de colo să vezi un munte de om, pe principiul “sunt Viking tocmai coborât de pe corabie”, zâmbind cu gura până la urechi ca un copil mic. Zâmbet care, de altfel, ȋi șterge orice trăsătură fioroasă de pe chip. Hm, cine ar fi știut că poate să râdă?
A fost, fără doar și poate, unul dintre cele mai faine concerte la care am fost ȋn ultimul timp (mind you, vorbim de un an ȋn care i-am văzut pe Judas Priest, Blind Guardian, Helloween, Dark Tranquility și Tim Ripper Owens). Singurul meu regret legat de Amon Amarth a fost faptul că n-au cântat Valkyries Ride, dar aici sunt, poate, subiectivă, fiindcă e piesa mea preferată dintre ale lor. Dar, poate, cine știe, la următorul concert.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu