Best Concerts in 2011

Since I don't think I'll get to see anymore concerts this year (not really interested in anything else but Hammerfall, and I really can't go see them), I think it's safe to write this now.

10. Epica (29th of march, The Silver Church Club)

As I said before, Epica aren't on my "beloved bands" list, but I do respect them as musicians and it was a nice concert to see. Funnily enough, it was not Simone who really caught my eye, but the guys. They work very well together, as a band, and the Imperial March moment was pretty goddamn awesome in itself.

9. Sonata Arctica (13th of august, Artmania Festival day 1, Sibiu)

It was one of the bands I was really excited about in Artmania and one of the beloved bands of my adolescence. It was a very nice concert and Toni Kakko is one of the best and cutest vocalists Finland's ever offered us. It's on the 9 th place only because I could not really enjoy the concert because of an idiot who stalked me. And that chaffed my willy.

8. Monarchy (30th of september, The Silver Church Club)

As I stated before, Monarchy is one band I really trust in, since they are new and fresh in our music. And the concert in Silver Church did not disappoint. They are fun to listen to and full of energy. And I really hope they'll have a lot of success with what they're doing. Plus any band that has the Imperial March as its  concert intro is worth at least a listening ;)

7. Tim "Ripper" Owens (20th of february, Kulturhaus Club)

This was a concert I almost didn't get to, since I wasn't in a very prosperous situation at the time, but a friend gave me a ticket as a gift for the 1st of march and so I went and saw him in the end. And it's a good thing I did, since Owens is indeed one hell of a vocalist. I am somehow sorry Judas Priest kicked him out, although I do prefer Halford over him. His band isn't really perfect, but he is, and he can run through anything from Dio to Metallica with a lots of ease. I am glad I got to see him. 

6. Sabaton (2nd of july, Rock the City, day 2)

Even though I've seen Sabaton 2 times before, in Sweden, I figured what the hell and got a 3-days pass for the festival. And boy didn't I regret it for one moment. The Swedes are just as I remembered them: funny, entertaining, and very dedicate to their music. I screamed, jumped and headbanged like hell. I hope they come back soon, since they're an entertaining band that can always put a smile on my face.

5. Dark Tranquillity (19th of may, Silver Church Club)

I'd seen these Swedes before, too (2010, Artmania) and boy did I have an awesome time. So on the 19th of may, with my new good friend Kay, I went to see them again. And I did not regret one bit. Despite singing in front of a much smaller crowd than at Sibiu,  both the band and the concert-goers seemed to have the time of their lives and in the end it turned out to be an event which one shouldn't have missed. Except for some wacko who kept disturbing me and my friend (and whom the guards stopped halfway through), it was an awesome night. Also, no opening band, which more often than not is a good thing.

4. Helloween (12th of august, Artmania Festival day 1, Sibiu)

Although I regretted when Nevermore canceled their concert in Sibiu, I cannot say I was sorry that it was Helloween who took their place, since the Germans are a band that still works damn fine and Andi Deris is one hell of a vocalist, charming and talented and who easily gains the public over. It was one of my "to see" bands and my expectations were not failed. I cannot say how awesome it was. But the next day was a difficult day for my neck. 

3. Amon Amarth (19th of november, Arenele Romane)

11 days after the concert and somehow I still feel the energy and the raw power in my blood. Both me and the friend I went there with had a really good time. It was indeed something not to miss and I hope it won't take them 20 years to return. I for one will be waiting, axe in hand. 

2. Blind Guardian (1st of may, Arenele Romane)

I remember how pissed of I was when my dad didn't allow me to go and see them the first time when they came to Romania and this time around I wasn't gonna miss them. It was indeed an event an, besides offering me a great time, it was also the day when I met one of my dearest friends, Kay, and the  awesome Iulia. The Germans are indeed awesome and I must admit i shed a tear during The Bard's Song (in the forest).

1. Judas Priest (3rd of july, Rock the City, day 3).

One life, I'm gonna live it up.And so I did. Judas Priest was a band I always liked and one of the first I listened to (when my dad played Painkiller for me, as a child) and since I could not see them in 2008 (university admission exam *grumble*), I wasn't gonna miss this occasion. Together with some of my dearest friends, I went to see the Metal Gods. And gods they were indeed. This is a concert I will tell my children of with great pride.

Amon Amarth/ As I Lay Dying/ Septic Flesh @ Arenele Romane

Au trecut mai bine de 16 ore de la concertul de pe Arene și ȋncă am impresia că m-a lovit un tren. Dacă după 6 ani (primul meu mare concert: Paradise Lost, 2005) și zeci de concerte ȋntre timp, aveam impresia că știu ce mă așteaptă, ei bine, m-am ȋnșelat. Foarte tare.

Organizarea a lăsat mult de dorit, din nou. Se anunțase că porțile se vor deschide la 19, dar pe la 19:30 erau ȋncă ȋnchise, așa că atunci când am ajuns ȋn cortul propriu-zis, Septic Flesh ȋncepuseră deja. Am auzit, de altfel, că unii nu i-au prins deloc. Mă rog, pentru mine n-ar fi fost cine știe ce pagubă, dar ține de principiu.

Septic Flesh promiseseră publicului roman "o adevarată slujbă satanică", ceea ce pe mine m-a lăsat rece ca principiu, dar cu atât mai mult cu cât tot ce ne-au putut oferi grecii a fost un fel de.. lasă-mă să te las. Habar n-am ce ȋnțeleg ei prin ”slujbă neagră“, nu că mi-aș fi dorit să văd pisici negre decapitate pe scenă sau așa ceva, dar tot spectacolul a fost cam pe lângă. Poate Satan stătea și el la poartă și nu l-au lăsat gardienii să intre. S-a cântat fără chef, puțin forțat, și ȋn general departe de performanța promisă. Să fi fost și faptul că sala era pe trei sferturi goală, să fi fost și sunetul destul de prost, oricum Septic Flesh n-au făcut mare brânză, ceea ce e păcat pentru o trupă de 21 de ani și pe care eu ȋi așteptam măcar curioasă dacă nu altceva. Mi-ar fi plăcut să-i văd ȋn plină glorie.

După pauza de rigoare, pe scenă au intrat As I Lay Dying. Care, am aflat eu mai târziu, se autointitulează ”A Christian Band”. Not that there’s anything wrong with that, cum ar zice Seinfeld, doar că atunci când vezi o mână de băieți cât ușa, tatuați din cap până-n picioare, care urlă cât ȋi ține (și ȋi ține…) și te instigă la pogo, Christian Band nu e primul lucru care-ți trece prin cap. Muzical vorbind, băieții sunt foarte bine pe felia lor. Plini de energie, cu chef și pasiune evidentă pentru ce fac, As I Lay Dying au fost cei care au deschis, de fapt, ostilitățile. Pe muzica lor s-a făcut pogo, crowdsurfing și s-a dat din cap grupa mare. S-a lăsat cu picioare-n cap, pumni și alte chestii d-astea complet creștinești. 

Trupa s-a comportat impecabil pe scenă. Solistul Tim Lambesis (care aparent e și el parțial grec) a fost o surpriză foarte plăcută. Pe lângă calitățile vocale și cheful evident pentru ceea ce face, Lambesis e și unul dintre cei mai charismatici soliști pe care i-am văzut ȋn ultimul timp. Pe deasupra, arată de-a dreptul demențial: un munte de om, ȋnalt, lucrat și extrem de bine proporționat. O altă surpriză la fel de plăcută a fost și bateristul Jordan Mancino, foarte energic și tehnic. Amicul Bogdan spunea că ȋi amintește de Scott Columbus și sinceră să fiu, cred că are dreptate. E aceeași furie, aceeași nebunie pe care și regretatul fost baterist Manowar o avea pe scenă. AILD au ȋncheiat ȋn plină glorie și pe mine una m-au convins. Chit că nu-mi place metalcore-ul ȋn mod special, americanii merită ascultați. 

Au urmat, bineȋnțeles, Amon Amarth, pe care eu una-i aștept de ani de zile și care m-au convins că s-a meritat așteptarea. Debutând cu War of the Gods, suedezii s-au dovedit a fi ȋntr-o mare formă și ȋncă de la primele melodii s-au ȋnceput mișcările ample. A fost, sinceră să fiu, prima oară ȋn viață când m-am speriat de un wall of death. Cumva, am fost la un moment dat prinsă la mijloc și m-am trezit că vin din toate părțile astfel că nu mai știam pe care parte s-o apuc. 

Nu că ar mai fi contat pe la Pursuit of Vikings, probabil cea mai celebră piesă a suedezilor, când a ȋnnebunit efectiv toată sala, subsemnata included. Odin! Guide our ships, our axes, spears and swords și 1000 de oameni care au ȋnnebunit de-a dreptul. Nebunia a ținut până la sfârșit de altfel, când suedezii s-au retras de pe scenă și toată lumea a ȋnceput să urle pentru bis. Cu sunete de tunet și reflectoare fulgerând, Johan Hegg și ai lui s-au reȋntors pentru Twilight of the Thunder God și mai apoi Guardians of Asgard și cu promisiunea că nu le va mai lua 20 de ani să ajungă din nou aici. 20 de ani de carieră care, de altfel, se văd foarte clar ȋn profesionalismul cu care se comportă pe scenă. Toată trupa a fost ȋn mod clar, la nivel maxim, făcând ca așteptarea să merite.

Solistul, care ne-a vorbit puțin ȋn română (și n-a dat-o pe chestii cu spațiul carpato-danubiano-pontic), părea realmente ȋncântat de ce se ȋntâmpla ȋn public. Și nu e de ici de colo să vezi un munte de om, pe principiul “sunt Viking tocmai coborât de pe corabie”, zâmbind cu gura până la urechi ca un copil mic. Zâmbet care, de altfel, ȋi șterge orice trăsătură fioroasă de pe chip. Hm, cine ar fi știut că poate să râdă? 

A fost, fără doar și poate, unul dintre cele mai faine concerte la care am fost ȋn ultimul timp (mind you,  vorbim de un an ȋn care i-am văzut pe Judas Priest, Blind Guardian, Helloween, Dark Tranquility și Tim Ripper Owens).  Singurul meu regret legat de Amon Amarth a fost faptul că n-au cântat Valkyries Ride, dar aici sunt, poate, subiectivă, fiindcă e piesa mea preferată dintre ale lor. Dar, poate, cine știe, la următorul concert.

Alte 10 obsesii muzicale

Pentru ca mi-am dat seama ca prima lista a lasat pe afara multe chestii dragi mie, hai sa le punem aici, for good measure.

 Manowar- Each Dawn I Die

De vreo 8-9 ani sau cam asa, Manowar e una din trupele ce se regaseste constant in playlistul meu. Povestea o gasiti pe undeva pe aici. Dintre melodiile lor, nu cred sa fie multe care sa-mi displaca complet, iar a alege doar una pe care, la un moment dat, am ascultat-o pe repeat a fost destul de greu. Am ales totusi Each Dawn I Die pentru atmosfera putin Conan-ish pe care o are. Plus, niste versuri care-mi sunt tare aproape de suflet: I taste the serpent's poison on the lips of the one I love.

Dark Tranquillity- Lethe

Spre rusinea mea, pe DT i-am descoperit FOARTE tarziu, si anume la Artmania 2010, dar stiu ca atunci m-am distrat pe cinste si, aproape un an mai tarziu, anul asta in mai, i-am revazut la Silver Church, unde am urlat si am dat din cap pana la epuizare. Dintre toate piesele suedezilor, Lethe e cea mai importanta pentru mine. I mean, cati dintre noi nu si-au dorit, macar odata, sa uite, sa uite chestia aia care doare, care arde, care iti sapa adanc in suflet? In currents of cobalt you storm through my heart, to sever, to puncture memories that burn. Daca am trai intr-o lume mai normala mi-as numi fetita, daca o sa am una, Lethe.


Type O Negative - Black No. 1

clipul sa-l tot fi vazut cand aveam 11 sau 12 ani si tin minte ca ceva la Peter Steele m-a ingrozit atunci. De fapt, inca ma ingrozeste. Era un barbat masiv, genul care ar putea sa te rupa in doua si nici nu arata ca si cum nu i-ar placea. Are aceeasi privire psihopata ca si Aaron Stainthorpe. ToN imi dau aproape aceeasi stare ca si My Dying Bride. E toamna si Type o Negative pica tocmai bine..

Dream Theater- Wither

Black Clouds and Silver Linings a fost pentru mine albumul anului 2009, fara doar si poate. Cand, pe undeva prin august 2009, treceam printr-o pasa foarte, foarte proasta, melodia asta a stat aproape constant pe repeat. Stiu ca suna stupid si emo sa zici ca te recunosti in niste versuri, dar chiar asa mi s-a intamplat. So I wither, and render myself helpless.. si mai neajutorata ca atunci nu m-am simtit niciodata.


Nox Arcana- Labyrinth of Dreams

melodie mai obsedanta ca asta n-am mai gasit de mult, mult timp. E ca si cum ai deschide o cutiuta muzicala din care, pe langa melodia in sine, iese un basm intreg, intunecat si gotic, in care sfarsiturile fericite sunt doar un mit iar printii si lupii cei rai sunt una si aceeasi persoana.

Sonata Arctica- Deathaura

Sincera sa fiu, aici am ezitat mult intre asta si Shamandalie, pe care-am ascultat-o obsedant prin clasa a 12-a, dar pentru ca am fost destul de emo mai devreme cu DT, am ales aici o melodie care-mi place pentru povestea din versuri, si nu pt ca ma regaseam in ele. Cumva, ceea ce se intampla in Deathaura imi aduce aminte de seria The Spook a lui Joseph Delaney (daca n-ati citit-o, puneti mana, e foarte draguta)

Cargo- Ziua Vrajitoarelor

Se facea ca era Halloween, anul trecut, iar eu eram in Suedia si alaturi de cativa amici, toti nordici, ne jucam de-a "bu-hu-hu pe ma-ta ca m-ai speriat". Si cum se cam facuse 4 dimineata si noi cam eram in padure si nu prea stiam ce sa ascultam, mi-a venit mie ideea asta. Reactia a fost ca melodia asta s-a ascultat pe repeat pana dimineata, cand s-a spart cheful, si unul din suedezi, fermecat, mi-a zis "habar n-am ce zic versurile, dar atmosfera e perfecta". Si, cum zicea cineva pe youtube, si Judas ar fi gelosi pe un intro ca asta. 

Blind Guardian- Sacred Worlds

Pentru cine a jucat Sacred 2, Blind Guardian sunt mai mult decat o trupa. Sunt cei care iti dau taskuri, ba chiar , intr-o misiune, te trezesti cu Hansi pe post de ajutor. Si cum naiba sa nu-ti vina sa termini taskurile vietii cat mai repede cand ca reward primesti asta?

Black Sabbath (Dio)- Heaven and Hell

Pe undeva prin mai 2010, subsemnata asculta in disperare cam tot ce insemna muzica facuta de Ronnie James Dio, ca e Dio, Rainbow sau Sabbath. De pe 16 mai insa, s-au schimbat niste chestiute. Dio s-a dus, si cumva, cu asta, eu n-am mai putut sa-l ascult o perioada mare de timp. Mai putin piesa asta, pe care tin minte ca pana pe undeva prin iulie (acelasi an) o ascultam zilnic.

Amon Amarth- Valkyries Ride

Faptul ca mitologia nordica, cu eroii, zeii si valchiriile ei, ma fascineaza complet nu e niciun secret. De aia am ales facultatea pe care am ales-o, si nu intamplator am username-ul pe care-l am. Mitul valchiriilor e unul din preferatele mele din intregul panteon nordic (mai ales partea cu Brunhilda si Sigurd), iar Amon Amarth canta atat de misto despre toate astea. Abia astept sa-i vad pe 19 noiembrie, goddamn motherfuckers. Waited too goddamn long.